Mai ales în seara asta... ce-or fi pachetele astea uriaşe pregătite la uşă?! Le tot studiez...dărâm unul... lumea se agită... Ce faci acolo? Nu e voie! Aaa, am mai auzit replica asta, deci nu e chiar aşa interesant. Mai bine îmi iau Pernuţa (nu ştiţi pernuţa mea?! Mami zice că e o vechitură. Ce-o fi însemnând vechitură că Pernuţa mea e cea mai frumoasă pernuţă şi nu mă despart de ea pentru nimic în lume) şi mă bag la dodo...
Dar n-a fost să fie să am parte de un somn liniştit. E încă noapte, iar eu mă trezesc pregătit de plecare. Păi asta nu-mi convine. Ia să fac ceva scandal ca nu mai ţine. Părinţii ăştia ai mei se întrec cu gluma. Şi mai vor să merg şi cu maşina unui individ necunoscut în plină noapte... asta e prea de tot! Trebuie să ripostez cumva. Aşa că mă pun pe vociferat. Nu prea am succes, deşi îmi dau toată silinţa. Nu sunt băgat prea mult în seamă. Mai importante sunt pachetele alea pe care le-am dărâmat aseară. Nu trebuia sa le fac eu felul?!
Pornim. Ce de luminiţe în noapte... ee, asta n-am mai văzut până acum. Dar prea multe. Altceva?! Cred ca ma culc la loc. Nu prea mai este altceva de făcut. Şi totuşi nu dorm bine. Pachetele mă restricţionează, vreau să mă foiesc şi n-am loc. Ripostez din nou. Şi tot aşa... cred că a durat o veşnicie până când, într-un final, se face ziuă şi coborâm din maşină.
Intram într-o sală mare.
Pentru moment văd că vociferările mele au avut efect. Ne asezăm pe nişte bănci albastre (asta îmi place, bine că sunt albastre, că altfel nu mă aşezam) şi mi se serveşte micul dejun. Hai că nu mai e chiar aşa rău în sala asta gălăgioasă şi plină de pachete şi oameni. Văd că sunt şi "calculatoare" şi chiar mai frumoase ca al meu de acasă. Plus telefoane din acelea portocalii cu butoane. Interesant, îmi place.
Dar stăm prea mult aici. Ce facem?! Nu îmi mai plac băncile albastre, m-am răzgândit, poate dacă aveaţi roşii mai discutam. Sau poate cântecele de pe babytv.com la calculatoarele astea. Nu aveţi?! Bun, atunci ripostez.
Mi se pasează un covrig. Hai că mă las păcălit de data asta, dar să nu se mai întample, bine?!
Tocmai mă hotărâsem să fac pace cu părinţii când trebuie să plecam din nou cu pachetele după noi. De data asta ne întâlnim cu nişte indivizi în negru cu bastoane şi pistoale, iar mami trebuie să treacă printr-o poartă. Eu rămân cu tati. Nu se poate aşa ceva. Urlu cât mă ţin plămânii şi nu vreau să fac ce îmi spun indivizii ăştia: să trec prin poarta aceea să ajung la mami. Nu vreau. Să vină mami la mine, nu va este clar, cât vreţi să mai ţip aici?
Într-un final accept să fiu împins şi tras prin poartă. Ufff, hai că-i mai bine acum, sunt la mami în braţe.
Mergem mai departe pe nişte culoare nesfârşite. Wow, uite avioane pe geam... daaa, asta îmi place. Iar mami spune că o să zburam şi noi cu avionul. Cred că devine interesant.
Hei, dar de ce stam iar pe bănci albastre?! Nu zburam cu avionul? Sau voi credeţi că am vorbit serios când am zis că îmi plac băncile albastre? Nu, nu îmi plac deloc, vreau cu avionul. Şi vreau chiar acum nu mai târziu, ce-i aşa de greu de înţeles?! Nu sunteţi de acord?! Ripostez. Câţiva indivizi de lângă noi se bagă în seamă cu mine. Cred ca nu le convine revolta mea împotriva sistemului ăsta de aşteptare. Dar ei nu stiu că mie nu îmi plac străinii şi că fac scandal mai mare dacă au tupeul să mă abordeze aşa pe nepusă masă. Ha, îi lecuiesc eu repede.
Şi tot chinuindu-mă să le explic străinilor sentimentele mele faţă de ei se face timpul să plecam din nou. De data asta cu avionul, spune mami. Dar nu e serioasă deloc, m-am convins. În loc de avion ne asezăm la coadă în faţa unui ghişeu. Bineînţeles că nu-mi convine treaba asta. Aşa că ripostez înverşunat în înghesuiala aceea de oameni căreia mami îi zice "coadă".
Într-un final doamnele de la ghişeu ne cheamă în faţă că stresam înghesuiala cu ţipetele mele. Deci cineva m-a băgat şi pe mine în seamă în cele din urmă.
Trecem de ghişeu, coborâm pe nişte scări, mergem pe un culoar, apoi pe altul şi în final ieşim afară să ne urcăm într-un autobuz. Toate bune şi frumoase, mie îmi plac autobuzele, nimic de zis, mai ales că din autobuzul ăsta pot admira în voie vreo două avioane, dar fără înghesuială din nou, vă rog!!! Puţină civilizaţie măcar în lumea picilor dacă vouă ăstora mari vă place să staţi ca sardelele în conservă!
Teoriile mele despre regulile civilizaţiei în secolul 21 n-au niciun ecou în inimile mulţimii din jurul meu prea excitată de zborul imiment cu avionul spre Munchen. Aşa că apelez din nou la tactica pe care o cunosc cel mai bine şi care ştiu că dă rezultate. Ripostez cu urlete şi agitaţie.
Bine că n-am mers prea mult cu autobuzul ăsta. Coborâm. Brrr, ce frig, mami îmbracă-mă! Okay, hai să te îmbrac. Off, păi am stat de îmbrăcat şi iar suntem ultimii la coadă. De data asta chiar urcăm în avion. Aşa că mă liniştesc, accept frigul şi aştept liniştit la coadă să urcăm pe scara strâmtă a avionului.
Postări
