Turcia, destinatia perfecta pentru vacantele de familie

Munte şi mare, peisaje care pe alocuri îţi taie răsuflarea, tradiţie, ospitalitate, preţuri competitive pentru pachetele turistice, servicii de calitate, bazare şi capacitate de negociere, distracţie pentru toate vârstele, odihnă şi relaxare, asta înseamnă Turcia în câteva cuvinte.

Dar, mai presus de toate, consider Turcia o destinaţie perfectă pentru o vacanţă practică. Şi când spun asta gândesc din punctul de vedere al unei familii de români cu cel puţin un copil şi venituri medii.

Turcia ni s-a părut alegerea optimă din următoarele motive:

• durata scurtă a drumului cu avionul (aproximativ 2 ore), avantaj incontestabil pentru călătoriile cu copii.


• preţurile pentru serviciile all inclusive la hotel de 5* la fel ca pentru mic dejun si 3* în Grecia, Creta, Cipru, Malta şi Austria (aşa rezulta din cautările noastre la acea vreme). Iar pentru famiile cu copil mic chiar consider necesar sistemul all inclusive, mai ales ca nu poţi merge în excursii lungi.


• raportul preţ/calitatea serviciilor în Turcia părea comparabil cu Egipt şi Tunisia. Egiptul ieşea din calcul din cauza temperaturilor prea mari pentru copil in iunie şi a distanţei mai lungi (peste 3 ore cu avionul). Tunisia rămânea la egalitate în ce priveşte durata transportului, dar era tăiată de pe listă întrucât o vizitasem cu doi ani în urmă. Plus că tot farmecul Tunisiei stă în excursia în Sahara, iar cu copilul mic nici nu intră în discuţie o călătorie de două zile cu autocarul.

Şi nu am regretat nicio clipă alegerea făcută. Turcia s-a dovedit alegerea ideală pentru criteriile noastre:

• facilităţi de joacă şi distracţie pentru copil


• sistem all inclusiv acceptabil ca preţ


• servicii care să reflecte preţul plătit


• plajă cu nisip şi apă caldă


• distracţie şi relaxare


• peisaje care să te umple de viaţă


• drum scurt până la destinaţia finală
  

Am oscilat foarte mult între ofertele agenţiilor, mai ales că ne hotărâsem destul de târziu pentru Turcia şi nu prea mai aveam ce alege (Aşa NU!) În cele din urmă am ales staţiunea Lara-Kundu, Antalya, hotel Delphin Diva, 5*, aflat la doar 11km de aeroport. Actualmente, Delphin Diva face parte din renumitul lanţ hotelier Delphin (Comert Hotels), dar el fusese achiziţionat exact în anul acela de către noii proprietari. Încă era cunoscut ca Riva Diva şi avea mult mai puţină căutare. Asta a fost bafta noastră, mai ales că pachetele turistice se vindeau şi la un preţ promoţional, hotelul fiind în plin proces de rebrand-uire.

Acesta este site-ul oficial al hotelului Delphin Diva http://www.delphindiva.com/index.php?action=request&lang=eng

Iar acestea sunt câteva din momentele de vis petrecute acolo:

Şi câteva imagini din excursia în Antalya, singura în care ne-am încumetat să mergem cu piciul.




Nu vă închipuiţi că au lipsit aventurile cu picimea... nici vorbă. Dar despre asta în episodul următor.

Nenea, prinde jucăria

Ca să nu zic: "Neamţule, vreau să te bat!"... pentru că, în fapt, asta era realitatea.

Ne-am îmbarcat printre primii în transatlantic la întoarcere pentru că în Canada s-a auzit de drepturile "Mama şi copilul". De data asta ni s-au rezervat nişte locuri mai potrivite pentru călătoria cu piciul, central pe primul rând, unde existau mai puţine posibilităţi de deranj pentru ceilalţi pasageri. Cel puţin aşa părea, nu şi cum s-a dovedit, pentru că prichindelul nostru a întrecut orice limită a imaginaţiei.

Locurile din jurul nostru se ocupă treptat. În stânga se aşază o pereche mai în vârstă ce tocmai îşi sărbătorea un număr de ani de la căsătorie (ne-am dat seama din atenţia acordată special de Lufthansa), pe rândurile din spate mai mult tineri profesionişti, iar în dreapta pe primul scaun din rândul de lângă noi un neamţ trecut de floarea tinereţii cam de multişor. Cu siguranţă aţi văzut vreodată o figură sobră, dar sobră în adevăratul sens al cuvântului. Şi cu siguranţă nu v-a trecut niciodată prin cap să încercaţi prea multe glume cu tipul.

Ei bine, piciul nostru n-a aflat încă de regulile şi îngrădirile civilizaţiei, aşa că se comportă în virtutea naturalului şi a oboselii. Tocmai adormise în maşină când am intrat în aeroport şi s-a trezit cu faţa la cearceaf, cum era de aşteptat, dat fiind că n-a apucat să-şi facă somnul de după-amiază. Şi cum manevrele de războire împotriva părinţilor nu funcţionează aşa cum ar trebui, prichindelul găseşte o cale mult mai interesantă, amuzantă şi exasperantă pentru părinţi. "Neamţule, vreau să te bat!" se numeşte tehnica.

Vreţi s-o încercaţi şi voi? Păi, se ia o jucărie, cu cât mai mare, cu atât mai bine şi se ţintesc nemţii sobri, care vor să lectureze în linişte tehnici de marketing. Iar dacă părinţii nu ştiu cum să-şi mai ceară scuze la privirile acre ale tipului, repetaţi manevra la intervale scurte. În cazul în care vi se confiscă jucăriile - variantă foarte probabilă - ţintiţi cu orice aveţi la îndemână, mai ales cu ceva imprevizibil pentru ca obiectul să ajungă sigur la destinaţie.

Distracţie garantată 7 ore pe transatlantic!

Urgentele si asigurarea de calatorie

Recunosc, sunt o adevărată pacoste pe capul firmelor de asigurări de când călătoresc cu pici la bord. Pur şi simplu, de câte ori am călătorit cu prichindelul până acum, de atâtea ori am folosit poliţa de asigurare. E drept că am început să călătoresc cu el de când era destul de micuţ şi încă e micuţ. Poate sunt eu mai ghinionistă, nu ştiu.

Exemplu, Montreal. După 3 zile de febră spre 40 grade Celsius am fost nevoită să apelez la o clinică de urgenţe. Era cu 2 zile înainte de data întoarcerii şi problema se punea destul de serios, având în vedere că ne aştepta o călătorie de 14 ore de zbor. Aveam asigurare de la o firmă din Canada, n-au fost niciun fel de probleme. Doar că a trebuit să sun după fiecare etapă a investigaţiilor să raportez starea copilului, diagnosticul şi recomadările medicale. Mi-am recuperat banii şi de la asigurările din România când a fost cazul, dar cred ca per ansamblu am dat mai multe explicaţii, ce-i drept post eveniment.

Oricum, aventura urgenţă la Montreal a fost destul de tensionantă. Am aşteptat la urgenţe vreo 3-4 ore până să-mi vadă un medic copilul cu 39.9 grade Celsius. Am fost nevoită să-mi cumpar singură de la farmacia din incinta clinicii un supozitor antitermic ca să nu ajung la complicaţii şi mai mari până ne sosea rândul. Unii mi-au zis că am fost norocoasă că am aşteptat doar atât că se putea şi mai rău. În schimb serviciile medicale au fost ireproşabile.

Ce m-a ajutat psihic de fiecare dată a fost faptul că eram informată cât de cât despre sistemul de sănătate din ţara în care călătoream. Ar fi fost şi mai frustant să mă ia prin surprindere o aşteptare de 3-4 ore la urgenţe cu 40 grade Celsius febră. Motiv pentru care vă recomand şi vouă acelaşi lucru: informaţi-vă măcar în linii mari cum trebuie să procedaţi în caz de urgenţă medicală şi la ce să vă aşteptaţi într-o astfel de situaţie. Nimeni nu îşi doreşte să treacă prin astfel de experienţe, dar, trebuie să recunoaştem, ele se întâmplă. Iar când călătoreşti cu copii probabilitatea apariţiei complicaţiilor e şi mai mare.

Ce am reţinut, aşadar, din aventura urgenţă la Montreal:

1. Informarea asupra sistemului medical mi-a fost de un real ajutor.

2. Nu plec niciodată în călătorie fără poliţă de asigurare medicală.

Călătorie liniştită vă doresc!

Le Coq'licot

Aventura pascală "Le Coq'licot" începea promiţător. Cu excpeţia unei mici "gargare" din partea verilor pe drumul spre cabană. De data asta avem, aşadar, 2 pici la bord.

Vineri seara, înainte de Paşte. Drumul spre Saint-Adolphe-d'Howard din regiunea Laurentides cu destinaţia cabana "Le Coq'licot" dezvăluia un Montreal mult mai fermecător decât ceea reuşisem să vedem în săptămâna precedentă. Dar picii nu aveau chef să admire apusul montrealez, să afle preţuri la chirii în diferite zone, să studieze arhitecturi sau să numere poduri.

În maşină e cald, iar picii devin din ce în ce mai agitaţi. Jucăriile ajung treptat de prisos în peisaj, iar atomsfera devine de-a dreptul tensionantă când vărul începe să protesteze serios. E deja ora de nani pentru picime, iar noi căutăm cu disperare drumul care trebuia să ne ducă la cabană. Fantastic. Asta ne mai lipsea... să rătăcim drumul.

Într-un final, printre plânsete încrâncenate ajungem la destinaţie. Se iau măsurile de urgenţă pentru calmarea atmosferei, dar oboseala prea mare se transformă în insomnie. În cabană este frig, centrala abia acum intră în funcţiune, dar e distrctiv pentru picime. Sunt atâţia cocoşei de admirat-spart... nu degeaba cabana poartă acest simbol.

Dimineaţă am putut savura adevărata splendoare a locului.

Montrealezilor le place să spună că merg "la munte" într-o astfel de zonă. Adevărul este că nu e chiar munte dacă iei în considerare înălţimea maximă a dealurilor din Quebec, dar are toate ingredientele necesare unei aventuri la munte (pădure, zăpadă, ski, lac, gheaţă, trasee pe munte ş.a). O scurtă plimbare prin împrejurimi ne-a întărit convingerea că suntem cu adevărat la munte. Nu aveai cum să nu te simţi la munte pe un ger de aprilie quebecos care îţi amintea pe alocuri de Boboteaza românească.

Dar în casă e cald şi bine, iar peisajul poate fi admirat şi din interior prin ferestrele largi ale livingului şi ale terasei de barbeque, aşa că ne retragem cu picimea la căldurică. Savurăm mult aşteptata masă de Paşte în stil românesc chiar dacă în jurul nostru se vorbeşte quebecoasa.

A treia şi ultima zi s-a dovedit a fi punctul cheie al calatoriei pe pământ canadian. Nu am banuit nicio clipă că somnul de 14 ore al piciului înseamna debutul unei boli, ci am fost convinşi că este ultima etapă a perioadei de acomodare la fusul orar. Zorii zilei ne întâmpinau, aşadar, cu marea surpriză: febră de 39,4 grade Celsius pentru piciul nostru. Dar asta este o altă poveste ce se va încheia abia hăt-departe, înapoi peste Atlantic.

Montreal aprilie 2009

Câteva imagini din prea puţinul timp acordat de prichindel plimbărilor

Cu transatlanticul la 20 luni partea a II-a

Lufthansa Cityline, avionul care efectuează cursa Bucureşti-Munchen este tare minuscul şi înghesuit... Dar are un avantaj major pentru călătoria cu un copil mic: nu se simte niciun fel de ventilaţie. Îi spun avantaj pentru că numai cine şi-a stricat o vacanţă din cauza sistemului de ventilaţie din avion cunoaşte efectele negative ale acestui "curent" pentru sănătatea micuţilor. Aşa că avantajul acesta a estompat tot disconfortul creat de spaţiul strâmt şi dorinţa piciului de acţiune.

Călătoria până în Munchen se consumă repede. Problemele adevărate intervin după ce ne delectăm plămânii cu o gură de aer nemţesc şi ne postăm în aeroport pentru escala de aproape 4 ore.

Vă asigur că doar kiddieland-ul din aeroport nu face faţă energiei inepuizabile a piciului. Şi asta după o noapte dormită numai pe jumătate!!! Aşa că înarmaţi-vă cu tot soiul de "unelte" şi... bineînţeles răbdare cât cuprinde!

Pentru a pregăti cele mai eficiente "unelte" nu vă trebuie decât puţină imaginaţie: 1-3 jucării/obiecte favorite (noi avem "pernuţa" zdrenţuroasă care se afişează cu tupeu în cele mai moderne aeroporturi), 1-3 jucării noi sau dintre cele cu care nu s-a mai jucat de ceva vreme, hrană şi apă. La care se adaugă buna dispoziţie a părinţilor, necesară pentru a inventa cât mai multe jocuri din cât mai puţine jucării. Un cărucior este ideal dacă piciul încă îl foloseşte. Noi nu l-am folosit decât vreo 2-3 luni de când s-a născut şi recunosc că în cele 4 ore de escală am regretat că nu l-am deprins pe prichindel cu utilizarea lui.

Într-un final soseşte şi ora noastră de îmbarcare în transatlantic. Încă 7 ore de călătorie pînă în Montreal. Am fost convinsă că după agitaţia de 4 ore din aeroport, plus jumătate de noapte nedormită, o să mi se acorde şi mie pacea cuvenită în următoarea etapă a călătoriei. Dar am sperat zadarnic. Minunea s-a produs sub ochii mei: din cele 7 ore pe transatlantic doar 2 au însemnat somn. Imaginaţi-vă în ce stare poate ajunge un părinte la destinaţie după o asemenea aventură...

Trebuie să recunosc că o jumătate de sacoşă de jucării nu mai valora nimic în ochii aproape adormiţi ai piciului, dar care, cu toate rugăminţile părinţilor şi ale celorlalţi pasageri, refuzau cu încăpăţânare să se închidă. De câteva ori am încercat plimbările printre scaune. Au funcţionat, dar nu ne puteam permite să deranjăm la infinit aşa că s-au finalizat cu proteste majore. Servitul mesei pentru părinţi s-a dovedit catastrofal. Bine că între timp se liberaseră toate locurile în jurul nostru că altfel se lăsa cu picturi pe vestimentaţie. E cert că oamenii de bine au înţeles fenomenul "pici obosit" şi i-au cedat prinţului toate locurile să aibă spaţiu de manevră... (hihihi, în realitate au fugit mîncînd pământul să poată savura şi ei puţină linişte, v-aţi prins...)

Iar toate astea s-au desfăşurat pe parcursul primelor 2 ore din 7. Am avut un şoc în momentul în care am aruncat privirea pe monitoare şi am constatat că mai avem de îndurat încă 5 ore!!! Am sperat să fie o eroare pentru că cele 2 ore păreau o eternitate. Dar n-a fost să fie. Noroc că piciul a cedat în cele din urmă şi a binevoit să ne acorde un moment de respiro... însă nu prea mult că ne obişnuiam cu binele.

Oricum, după o mică pauză am putut relua cu succes jocurile de care anterior se plictisese, ceea ce ne-a ajutat să umplem cumva timpul rămas.

La aterizare în Montreal aveam 17 ore de călătorie la bord. Iar pînă la destinaţia finală încă 3.
Total: 20 ore de călătorie peste Atlantic la 20 de luni.
Concluzie la destinaţie: nu mai îmi trebuie vreodată.
Concluzie astăzi: abia aştept o nouă aventură!!! Pasiunile sunt pasiuni, iar timpul păstrează doar partea frumoasă a monedei.

Avion transatlantic prabusit in ocean

În noaptea după ce am publicat partea I a postării "Cu transatlanticul la 20 luni", un Airbus 330 Air France ce efectua cursa Rio de Janeiro - Paris a dispărut de pe ecranele radarelor. Vreo două zile o lume întreagă a sperat ca "Lost" să nu fie pură ficţiune. Numai că n-a fost să fie...

Nu sunt fan ştiri, iar pe acelea care îmi intră în vizor le privesc întotdeauna sceptic şi critic ("defect" profesional). Totuşi, trebuie să recunosc că dincolo de toata mascarada planurilor de comunicare ce se află în spatele unei astfel de ştiri, există drama adevărată a unor oameni. Oricine a călătorit cu un avion sau, mai ales, cu un transatlantic şi citeşte o astfel de ştire stă măcar două minute şi meditează asupra ei. Raritatea evenimentului, amploarea, proximitatea şi interesul uman suscită lectura. Eu am meditat o săptămână... cam mult.

Nu vă gândiţi că am renunţat la pasiunea de a călători. Nici vorbă. În mod sigur mă voi urca şi data viitoare într-un transatlantic, dar, pentru moment, trebuie să recunosc că am experimentat virtual destul de intens sentimentele oamenilor acelora din ultimele clipe de viaţă.

Citeam pe un forum părerea unui user: "Oricine se urcă într-un avion îşi asumă moartea". Replica mea este următoarea: "Oricine trăieşte îşi asumă moartea". Până la urmă, dacă nu te urci în avion poate să vină el peste tine, nu?!

O teorie spune că posibilitatea ca un eveniment tragic să se întâmple este direct proporţională cu intensitatea efectelor negative pe care le-ar putea avea. E posibil să fie adevărat. Probabil de-asta sunt aşa rare accidentele aviatice şi tocmai de aceea au un astfel de impact.

Oricum, din punctul meu de vedere, teama de avion este nefondată. Singura ei explicaţie ar fi că atunci când te urci în avion îţi aduci aminte mai uşor de moarte. Iar moartea este înfricoşătoare, în general. În fapt, ar trebui să ne aducem aminte de moarte în orice moment pentru că ea este la tot pasul, indiferent că mor 228 de persoane odată sau pe rând.

Ei, v-am încurajat? Nu prea... sper că nu v-a trecut cheful de călători peste oceane... Trebuie să ne bucurăm de viaţă că moartea oricum vine... oriunde, nu numai în avion.

Aşa că tot mă oprisem cu povestea călătoriei noastre peste Atlantic la scara avionului, cred că ar fi timpul să ne îmbarcăm.