Avion transatlantic prabusit in ocean

În noaptea după ce am publicat partea I a postării "Cu transatlanticul la 20 luni", un Airbus 330 Air France ce efectua cursa Rio de Janeiro - Paris a dispărut de pe ecranele radarelor. Vreo două zile o lume întreagă a sperat ca "Lost" să nu fie pură ficţiune. Numai că n-a fost să fie...

Nu sunt fan ştiri, iar pe acelea care îmi intră în vizor le privesc întotdeauna sceptic şi critic ("defect" profesional). Totuşi, trebuie să recunosc că dincolo de toata mascarada planurilor de comunicare ce se află în spatele unei astfel de ştiri, există drama adevărată a unor oameni. Oricine a călătorit cu un avion sau, mai ales, cu un transatlantic şi citeşte o astfel de ştire stă măcar două minute şi meditează asupra ei. Raritatea evenimentului, amploarea, proximitatea şi interesul uman suscită lectura. Eu am meditat o săptămână... cam mult.

Nu vă gândiţi că am renunţat la pasiunea de a călători. Nici vorbă. În mod sigur mă voi urca şi data viitoare într-un transatlantic, dar, pentru moment, trebuie să recunosc că am experimentat virtual destul de intens sentimentele oamenilor acelora din ultimele clipe de viaţă.

Citeam pe un forum părerea unui user: "Oricine se urcă într-un avion îşi asumă moartea". Replica mea este următoarea: "Oricine trăieşte îşi asumă moartea". Până la urmă, dacă nu te urci în avion poate să vină el peste tine, nu?!

O teorie spune că posibilitatea ca un eveniment tragic să se întâmple este direct proporţională cu intensitatea efectelor negative pe care le-ar putea avea. E posibil să fie adevărat. Probabil de-asta sunt aşa rare accidentele aviatice şi tocmai de aceea au un astfel de impact.

Oricum, din punctul meu de vedere, teama de avion este nefondată. Singura ei explicaţie ar fi că atunci când te urci în avion îţi aduci aminte mai uşor de moarte. Iar moartea este înfricoşătoare, în general. În fapt, ar trebui să ne aducem aminte de moarte în orice moment pentru că ea este la tot pasul, indiferent că mor 228 de persoane odată sau pe rând.

Ei, v-am încurajat? Nu prea... sper că nu v-a trecut cheful de călători peste oceane... Trebuie să ne bucurăm de viaţă că moartea oricum vine... oriunde, nu numai în avion.

Aşa că tot mă oprisem cu povestea călătoriei noastre peste Atlantic la scara avionului, cred că ar fi timpul să ne îmbarcăm.